Timpul se masoara in cate gauri are tapiteria scaunului. Si experienta se masoara-n timp, deci si-n rupturile tapiteriei. Dar parca nimic nu te poate pregati pentru spaima ce o-ntalnesti cand te gasesti fata-n fata cu ceva diabolic, ceva ce stii ca-ti poate face rau. Oricat de multa experienta ai fi avut si oricat de mult te-ai fi pregatit, nimic nu te poate ajuta.
Probabil ca asa trebuia sa ma simt si eu, sa am un dus de spaima, dar tocmai asta era infricosator… eram ca si amortita, ca si sedata. Nu simteam frica, teroarea ce trebuia sa apara-n mine, era ca si cum eram o mica papusa-mbibata-n alcool. Nimic nu ma durea, nimic nu ma speria.
Am intrat in Biserica aceea doar cu o mirare, o mirare ca nu stiam ce se intampla si-n acelasi timp o curiozitate, imi era necunoscut faptul ca-ntr-o Biserica preotii trebuie sa urle si sa-si sperie enoriasii. Simteam furia lor ca si un sal pe piele, dar care era-n acelasi timp doar o idee, nu simteam materialul, doar stiam ca este pe pielea mea.
Biserica-mi aducea a cea din satul bunicilor, despartita pe din doua de icoane crestine, icoane dedicate exclusiv divinitatii, nici acest fapt nu m-a mirat, nici lipsa tabloului cu Prea Sfantul Patriarh.
Am continuat sa-mi fac loc printre femei venite sa participe la specacol, la acel spectacol grotesc, parfumat cu nervii si tipetele preotilor si cu alte urlete, necunoscute mie. Imi amintesc cum m-am izbit de cateva femei mai in varsta care ma priveau furioase, ca si cum as fi intrerupt o slujba mult prea frumoasa pentru ochii si urechile lor de muritoare.
In mijlocul celei d-a doua camere a Biserici, cea definita de peretele din tablouri, se ridicau spre cupola si cer, cruci imense din lemn, ce-mi dadeau o vaga impresie de monumente inchinate unor zei pagani. Erau infioratoare si prin simplu fapt ca nu lasau sa se vada inauntrul unei mari parti din Casa Sfanta, parte ce cuprindea si altarul.
De dupa acele cruci gigantice se auzeau tipetele, atat de multe urlete, prea multe ca sa le mai disting pe cele deja cunoscute de altele noi. Si atunci am realizat, mi-am dat seama de tot ce se intampla, de pericolul in care ma aflam, vulnerabila mai mult sau mai putin. Dar nu simteam spaima, totul era ca o idee, nu erau in mine, ci erau idei exterioare constiintei mele.
Toate blestemele ce-mi raneau urechile erau de la nefericiti alesi de demoni sa le duca existenta innegrita, in corpuri de mucava, corpuri atat de vulnerabile. Si multi incercau sa-i scape pe bietii nenorociti de invadatorii lor supranaturali. Si erau si mai multi ghinionisti cu cate altcineva-n interiorul lor.
Eram captivata de ceea ce se intampla, la fel ca-n realitate, cand paranormalul ma subjuga cu notele lui de dincolo de ceea ce vad in fiecare zi, de ceea ce se numeste realitate. Si atunci am vazut o doamna in varsta cum vine din spatele crucilor si trece pe langa ele. Era insotita de o femeie mai tanara, dar fetele lor nu se vedeau, fiind acoperite de haine crem asemenea celor pe care calugarii le poarta in drumul lor spre penitenta.
Cea-n varsta care venea de la preoti era posedata si o stiam. Avea un el in ea si cei instariti cu ajutarea Casei Lui Dumnezeu n-au putut-o ajuta. Si noi, cei ce luau partea la acel spectacol grotesc, nu ne temeam de ea si nu ne-am temut de ea nici cand crucea cea mare de lemn a luat foc, mai intai baza, pana spre brate s-apoi si bucatile de corp intinse pe orizontala.
Singurul sentiment care a spart bariera sedativitatii mele a fost mirarea, uimirea ca nimeni nu reactioneaza la acel incendiu, la mistuirea unui lucru sfant, caci, brusc, obiectul zeilor pagani, se crestinizase prin mirarea mea. Dar focul s-a stins repede, cand femeile au plecat si oameni la fel ca mine s-au apropiat de cele ce arsesera odata si acum erau la fel de crem ca si hainele doamnelor.
Micutele mele vizite in temple pagane si totusi crestine se rezuma doar la cate ore are noaptea si cate margele se insira pe rozarii…
